Gheorghe Banea

În cele ce urmează ne propunem să mergem în timp şi spaţiu pe căile întortocheate şi foarte puţin cunoscute ale vieţii scriitorului şi omului de cultură Gheorghe Banea.
Se naşte la 14 februarie 1891, în comuna Măcin, judeţul Tulcea. Locurile stau sub semnul fabulosului şi al apelor dezlănţuite. Din toate acestea, copilul Gheorghe nu reţine decât prezenţa romantică a ruinelor şi pitoreasca apropiere a Dunării.
Bunicul dinspre tată, era de neam mocan, venit nu se ştie când din Ardeal şi stabilit pe malul lacului Jijila. Se numea Radu, fiind căsăţorit cu Şerbana, iar lumea îi spune Radu a Şerbanei, ori Radu a Banii şi în cele din urmă Radu Banea.
Era om aşezat, bun gospodar cu cirezi şi herghelii, casă trainică, frumoasă cu două caturi şi balcon, unică în felul ei în satele nord-dobrogene la acea vreme.
Tatăl, Sandu Banea, un simplu ţăran analfabet, învăţase unele litere din şcoala de adulţi a regimentului din Tulcea, unde-şi făcuse şi armata.
Copilul a crescut într-o atmosferă de patriarhalitate în care erau vii întâmplările tragice ale războiului din 1877. Deşi atrocităţile turceşti nu aveau limite, scriitorul de mai târziu nu va exploata acest trecut preferând imaginarul epic, ficţiunea autobiografică, mai apropiată talentului şi sensibilităţii sale.
A urmat Şcoala Primară din Măcin în 1904. În ceardacul viei, pe care o păzea vara, la un kilometru de sat, îşi aducea cărţile dobândite ca premiu în clasa 1: "Un fiu de rege", "Piraţii lacului Kyanza". Când le termina, lua altele din biblioteca unui frate mai mare al mamei: "15 comedii" ale lui N. A. Bogdan, îi reţineau atenţia cu pitorescul turcesc din "Azur Ilderim Aga".
Deocamdată lecturile erau întâmplătoare, în afara cărţi lor familiei lecturând istorioare morale, descoperite prin podul casei, catehisme şi psaltiri cu chirilice. Băiatul poştaşului satului, în schimbul strugurilor din vie, îi dădea "Universul", primul ziar cunoscut. Mai târziu află de existenţa "Universului literar", unde trimise chiar o schiţă pentru publicare.
Înaintea basmelor lui Creangă, descoperite în liceu, a cunoscut literatura cu haiduci a lui N. D. Popescu, "Haimanaua" lui Gherasim Gorjan şi "Alexandria". Cu "CineI Cinei" a lui Alecsandri a prezentat spectacole prin diferite oraşe şi comune dobrogene, iar banii îi puse în sprijinul Intematului din Brăila, distrus în timpul unui incendiu. La Liceul "Nicolae Bălcescu" din oraşul Brăila a absolvit secţia modernă, în 1912.
În 1907 se afla în primele clase gimnaziale; focul răscoalei a pătruns în aerul acestor ţinuturi ca o aşteptare înfrigurată, pe care scriitorul o va transcrie mai târziu în paginile de memorialistică.
În primul război a fost mobilizat în 15 august 1916 şi a luat patie la luptele de pe frontul dobrogean în calitate de comandant de pluton. În ziua de 30 august a fost grav rănit, lovit la cap de un glonţ în luptele de la Parachioi şi părăsit pe linia întâi de camarazi, care-l consideraseră mort. Leşinat doar într-o baltă de sânge, auzea tropotul soldaţilor, le simţea goana nebună dar nu putea vorbi. O patrulă de nemţi trecu pe lângă el fără săI observe, alta încercă să-I ucidă a doua oară, trăgând două focuri, unul în umăr, altul în cap. În sfârşit, fu descoperit de un regiment sârb de artilerie şi i se oferiră primele îngrijiri la primul spital de campanie.
Au urmat peregrinările de mai multe luni pe la mai multe spitale din Bulgaria (Silistra, Al fat ar, Hascov). Se întoarce din captivitate în cadrul unui schimb de invalizi iar la 5 august 1918 este demobilizat.
La întoarcerea în ţară descoperi că fusese trecut pe lista morţilor cu nr. 52 din 10 octombrie 1916, publicată în Monitorul Oficial şi ziarul "Dimineaţa". Trebui să-şi dovedească infirmitatea. O comisie medicală constată gravitatea infimităţii, scriitorul fiind declarat mare mutilat al războiului şi "reînviat" cu ordin de zi al armatei.
Este reformat cu diagnosticul paraplegie, posttraumatism cranian şi decorat cu Steaua României în grad de Cavaler şi Crucea Comemorativă a Războiului din 1916 "Dobrogea".
Perspectiva noii existenţe, schilodirea, împuţinarea puterilor, au însemnat o luptă continuă care a durat milioane şi milioane de clipe.
În anul 1919, la 28 de ani, a obţinut licenţa în litere, specialitatea limba română şi filologia romanică. Fiindcă facultăţi le mintale îi erau perfecte, termină studiile universitare şi funcţionă ca profesor secundar 33 de ani, până în 1952, când fu pensionat.
În activitatea la catedră e numit profesor la Seminarul din Buzău, apoi funcţionează ca profesor la Liceul Militar Mânăstirea Dealu Târgovişte. Este reintegrat în învăţământul secundar cu toate drepturile la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Brăila, la 1 septembrie 1922. La 1 septembrie 1936 este transferat de la Brăila la Seminarul Monahal Cernica Bucureşti, apoi la Liceul "Mihai Eminescu" Bucureşti şi Gimnaziul "Petru Rareş" Bucureşti. Din actele oficiale ale vremii, date ale inspectorilor şcolari generali, reiese că domnul Gheorghe Banea "este cunoscut ca un profesor cu vastă pregătire ştiinţifică, se notează cu «Foarte bine»".
Conştiinciozitatea, respectul şi bunăvoinţa lui Gheorghe Banea erau proverbiale. Dar tragedia vieţii sale, amplificată şi de indiferenţa celor din jur, nu s-a încheiat. El primea de la stat o pensie, ca un ajutor în viaţă pentru răni de război. Invalidul de război îşi pierdu şi vederea, ajunsese orb, avea picioarele paralizate şi numai după zeci de petiţiuni i s-a recunoscut calitatea de "mare mutilat".
Învăţa pe alţii, însă lumea lui rămânea în tranşeele războiului, pe care le retrăia chinuit pe un scaun cu rotile, în care stătea 10-15 ore pe zi.
Având ca subiect literar primul război mondial, Gheorghe Banea realizează câteva opere memorabile, în care găsim amintiri, memorii,
descrieri în proză, mărturisiri sincere dar sumare, reportaje literare, observaţii consemnate în fugă ("un război generator de literatură", cum aprecia Eugen Lovinescu).

"Zile de lazaret" (1938) a surprins prin interesul ei documentar şi psihologic extraordinar. Cartea este jurnalul unor imense suferinţe, confesiune dezolantă, reconstituirea imensei singurătăţi. Scriitorul sesizează nuanţat universul durerii fizice. Romanul este memorabil privit din punct de vedere al umanizării fizice, inteligenţa cu care autorul caută să ne convingă de momente ce par de domeniul ficţiunii.

Lucrarea "Vin apele" apărută în anul 1940, cuprinzând evocări de familie, şcoală, continuă întreaga experienţă şi preocupare pentru semnificaţia întâmplărilor.
Cu Muschetarii din Balcani" autorulamplifică semnificaţia evenimentelor (încercarea nereuşită de evadare dintr-un lagăr de prizonieri), sugerând călătoria şi sentimentul libertăţii.
Cu un referat anterior pe care Gheorghe Banea îl dorea prefaţă la viitorul roman "Muşchetarii din Balcani" Perpessicius aducea un veritabil elogiu romanului: "Muşchetarii din Balcani a domnului Gheorghe Banea apare din aceeaşi matcă generatoare şi continuă într-un mod deosebit de strălucit toate calităţile de substanţă şi expresie ale întâilor dumisale cărţi: Zile de lazaret şi Vin apele.
Autorul originar din Măcin, Dobrogea, urbe cu un nobil trecut istoric, a luptat în trecutul război, a pătimit de pe urma rănilor şi captivităţii aşa cum reiese din confesiunea pateticilor sale "Zile de lazaret", iar de un sfert de veac şi mai bine, trudeşte cu preţul unor excesive suferinţe în învăţământul secundar împărtăşind dragoste de carte, de frumos numeroşilor săi discipoli".